Pagini fără cuvinte: Dreptul la strigăt și la tăcere

În spatele fațadei fastuoase a oricărei femei puternice se ascunde întotdeauna o cameră despre care nu știe nimeni. Un loc unde se adună durerea nerostită, unde se ascund resentimentele și unde femeia obosește să fie un zid de piatră pentru toți cei din jur.

În cultura VIA AD ME există o lege: aici nu există sală de spectacol. Aici nu există judecăți, like-uri și ochi străini curioși.

Uneori trebuie pur și simplu să taci. Să fii acolo unde nu există litere, ci doar tu și o pauză. Iar alteori — să lași un gând vocal: să vorbești singur cu tine, să plângi în întuneric, să-ți verși furia acumulată și să știi că acest strigăt al sufletului va rămâne pentru totdeauna pecetluit în taină. Purificarea nu se produce în public. Ea se produce în culise, în binecuvântata tăcere.